Partea I | Partea II | Partea III | Partea IV

--- Jomsom trek ---

partea III
Lete - Eklai Bhatti

În ciuda informatiilor contradictorii, până-n Lete, următorul sat, sunt cam două ore. Încet-încet apar coniferele. Poteca merge prin pădure, ceva mai sus de apă. Case răzlete din loc în loc. Pe malul celălalt o uriasă alunecare de teren de câteva sute de metri lungime, o adevărată rană pe fata muntelui. Pe deasupra copacilor începe să devină vizibil Tukuche mai întâi si apoi Dhaulagiri, din ce în ce mai aproape. Pentru a traversa Lete Khola poteca ajunge din nou lângă apă. Urmează ultima portiune de urcus si-am ajuns în Lete (2470 m).

Înconjurat de munti înalti ce par la o azvârlitură de piatră, într-o vale destul de largă, cu case rare împrejmuite cu garduri de piatră, relativ pustiu la ora aceasta, Lete are ceva fascinant... Nu prea se-aude nimic altceva în afara pasilor mei pe dalele de piatră ale drumului. Un post de control cu oameni amabili. N-au trecut multi turisti azi; de obicei cei care vin din Tatopani se opresc în Ghasa (si mai departe în Tukuche). Mie însă îmi place aici asa că m-am oprit pentru noapte (oricum am mers destul). Mai ales că nu se vede nici picior de turist! E cea mai rece seară de până acum. M-am încălzit cu niste ceai si-am stat afară până s-a întunecat. Norii au fost generosi, mi-au permis sa văd apusul peste peste Nilgiri (de-aici se văd toate cele 3 vârfuri, nord, central si sud) si Annapurna. Târziu a mai apărut un cuplu ce venea de sus... si cam ăstia am fost cu totii, aproape pustiu fată de zilele precedente. Aici am văzut prima dată un sistem original de încălzire, cu jar în galeti de tablă sub masa înconjurată de un pled gros sub care-ti bagi picioarele la căldurică. În cameră însă este cam ca afară dar în sacul de dormit te încălzesti repede. Si dacă Dhaulagiri veghează la capul tău, în geam, nu ai nici un motiv să nu dormi grozav!

Dimineata răsăritul peste Dhaulagiri si Tukuche... Lumina puternică a soarelui face satul mult mai vesel si mai colorat. Deci, la drum... Limita între Lete si Kalopani (2560 m) nu e foarte precisă, cele două sate continuându-se practic unul în celălalt. După Kalopani se trece din nou pe partea cealaltă. Urmează Kokhetanti, câteva case "pierdute" în albia lui Kali Gandaki, în umbră la ora diminetii. În continuare sunt 2 variante. Un mare pod suspendat te invită să-l traversezi ceea ce am si făcut. Pe malul vestic sunt 2 sate interesante, Larjung si Kobang de unde, dacă ai 1-2 zile la dispozitie se poate urca până la cascada de gheată a lui Dhaulagiri... Dar de fapt n-am ajuns acolo... căci pe pod, gândindu-mă mai bine la drumul care era cam prin pădure, la Dhaulagiri care de acolo nu prea se vedea desi scânteia în soare si la măgărusii care îsi continuau drumul prin albia lui Kali Gandaki... m-am întors si-am continuat drumul pe aceeasi parte. În această variantă Dhaulagiri se vede mai tot timpul, e-adevărat cu pericolul de-a rămâne cu gâtul strâmb, el aflându-se la stânga directiei de mers! Mergând chiar la nivelul apei prin albia destul de largă si plată ca-n palmă aici, plină de bolovani albi nu prea ai nici un punct de orientare. Ceva mai departe este o mică punte de lemn pe care poti s-o treci cu vederea foarte usor, noroc că măgărusii cunosc drumul. Cu putin curaj se poate trece si prin apă dar desi nu e adâncă e foarte iute si în mod sigur faci o baie zdravănă, rece ca gheata!

Imediat după aceea, pe malul vestic, Tukuche, un sat la 2590 m cu circa 660 locuitori si arhitectură tipică thakali. Desi poartă acest nume, Tukuche aproape că nu se vede, în schimb în partea cealaltă se poate admira Nilgiri. Casele au acoperisul plat cu lemne de foc rânduite de jur-împrejur. Sunt câteva hanuri mari, primitoare, cu curti interioare si terase pe acoperis unde poti să zaci la soare si să bei suc de mere proaspăt! Până aici am făcut mai putin de 4 ore, o zi destul de usoară, cu drum aproape drept dar cu peisaje splendide.

După Tukuche drumul începe să arate tot mai mult a desert, numai pietre, mult praf, ciulini si o iarbă pipernicită, vânt destul de puternic. În partea superioară a văii dimineata bate un vânt usor dinspre nord dar către prânz unul destul de neplăcut dinspre sud care usucă totul în cale. Copacii, atâti câti sunt, sunt puternic înclinati către nord din cauza vântului, poate un motiv în plus să parcurgi valea de la sud la nord. Poteca e străjuită din loc în loc de pietre mani, mai mari sau mai mici, uneori formând adevărate ziduri (mai ales în apropierea satelor pe această portiune) pe care sunt sculptate (uneori colorate) rugăciuni, în special Om Mani Padme Hum, mantra sacră a budistilor.

Cu ceva ajutor din partea vântului, după câteva livezi de meri uscati ajung în Marpha (2665 m), un sat adăpostit după o culme de deal care-l protejează cât de cât de vânt. Case din piatră si nămol uscat, asezate pe terase, una deasupra celeilalte, cu acoperis plat (precipitatiile oricum sunt extrem de reduse), strădute înguste de piatră. Am avut destul timp să colind satul si să vizitez si gompa (mănăstire budistă), linia Nyigma-pa, renovată recent care contrastează prin culoarea albă si mărime cu restul caselor. În sala de mese la Neeru Guest House, la adăpost de vântul puternic, e o căldură plăcută. Specialitatea casei, placintă cu mere (care e delicioasă) si suc proaspăt de mere. Zona Tukuche - Marpha est un fel de patrie a merelor în ciuda aspectului desertic, destul de dezolant. Probabil primăvara copacii revin la viată. Stă aici si-un cuplu care a venit dinspre Manang; băiatul arată cam "tulburat" căci avusese rău de altitudine peste Thorung-La. Dintre munti doar Nilgiri se mai vede, impresionant, pe malul celălalt al lui Kali Gandaki.

A doua zi am plecat către Jomsom care nu e prea departe dar e mult mai fain să stai în Marpha. După următorul sat, Shyang si chorten-ele lui (mici monumente de piatră) este o vale mare către vest, cu pereti abrupti si erodati de apă si vânt, un afluent aproape secat al lui Kali Gandaki. Pământul uscat si numeroasele poteci făcute de săteni m-au derutat putin si-am mers în sus pe această vale. Noroc că nu pentru mult timp căci mi s-a părut prea pustiu asa că m-am mai uitat pe hartă si mi-am dat seama că nu e directia bună. De fapt drumul către Jomsom doar traversează această vale urcând apoi o creastă mică după care totul se clarifică, se vede deja pista aerodromului. Jomsom (2713 m) (mai corect Dzongsam, noul fort), este centrul administrativ al zonei dar nu foarte interesant. În afară de aerodrom (în fiecare dimineată sunt câteva curse Jomsom-Pokhara si invers, ocazional alte destinatii), o bază militară (uneori poti să vezi soldatii antrenându-se la cătărat pe peretii stâncosi imediat deasupra orasului), hoteluri pentru toate gusturile si buzunarele, acelasi tip de case, 2 poduri mari peste Kali Gandaki si... foarte mult praf si vânt. Acesta de fapt e motivul principal pentru care turistii preferă să meargă mai departe în Marpha sau în partea cealaltă spre Kagbeni.

Ceva mai sus, pe malul celălalt e un mic sat, Thini, de unde porneste o potecă spre munte care ajunge până la lacul Tilicho, ocolind vârful cu acelasi nume, peste două trecători de peste 5000 m si care se termină pe partea cealaltă a muntelui, în Manang. Cred că sunt necesare 3-4 zile pentru asta si e nevoie de cort si mâncare pentru că nu mai sunt sate dar trebuie să fie superb!

Pentru ultima dată trebuie trecut pe malul estic al lui Kali Gandaki. După Jomsom valea devine mai largă iar râul se împarte în mai multe brate. În afară de Dhaulagiri care rămâne în spate altceva nu prea se vede, doar peretii văii. Drumul merge prin albia râului si doar uneori ocoleste putin în sus pentru a evita trecerea prin apa rece; la umbră fiind înghetată cam toată ziua. Vegetatia este acum redusă la tufisuri uscate de mărăcini si iarbă pipernicită, iar dealurile de culoare galben-maro contrastează puternic cu cerul albastru fără urmă de nori. O combinatie de desert si munte care începe să semene tot mai mult cu Mustangul superior si Tibetul. Din când în când mai trece cineva într-un sens sau celălalt, uneori localnici călare, dar cea mai mare parte a timpului sunt singur. După un mic afluent din dreapta, Panda Khola si o livadă uscată de meri urmează o creastă mică de care e suspendat un pod metalic; se văd ceva case dincolo. Doi copii cară lemne de foc (n-am idee de unde le aduc că nici urmă de copaci în afară de acei meri uscati) în cosuri pe care le duc pe cap, îmbroboditi din cap până-n picioare pentru a se apăra de vânt. Parcă sunt de pe altă planetă (si cea care mi-a venit în minte este Arrakis din Dune sau Tatooine din Star Wars). De aici de sus se vede deja Kagbeni dar nu stiam că el este cel care se vede si oricum nu e nici o grabă. Asa că fac un mic popas în Eklai Bhatti ("Hotelul Singuratic"), pentru o gustare. Peisajul este relativ monoton, albia uscată din care de-aici apa nici nu se vede, peretii galbeni si cerul dureros de albastru... dar mie mi se pare fascinant.

Marius Radu

Partea I | Partea II | Partea III | Partea IV