Partea I | Partea II | Partea III | Partea IV

Annapurna, zeita bogată în hrană sau zeita recoltelor... al 10-lea vârf ca înăltime din lume, 8091 m... primul optmiar urcat vreodată de oameni. Pe 3 iunie 1950, după mai multe săptămâni de efort, Maurice Herzog si Louis Lachenal au păsit pentru prima dată pe un vârf de peste 8000 m. Au plătit însă foarte scump, amândoi suferind degerături grave la mâini si la picioare soldate cu multe amputatii. Rămân însă niste eroi ca toti ceilalti care au făcut parte din echipă.

Acum, la 50 de ani după această aventură, masivul Annapurna rămâne un punct de atractie pentru alpinisti si turisti din toată lumea. Situat în centrul Nepalului, relativ usor de abordat fată de alte zone mai izolate ale tării, masivul oferă o varietate mare de trasee pentru toate gusturile si posibilitătile. Este separat de masivul Dhaulagiri, 8167 m (la est) prin valea lui Kali Gandaki (cel mai adânc canion din lume) si de Manaslu, 8156 m (la vest) prin valea lui Marsyangdi Khola. Pornind pe această din urmă vale, către nord, se poate ocoli tot masivul trecând peste Thorung La, 5416 m, una din înăltimile cele mai mari pe care le poti atinge în Himalaya fără să escaladezi un vârf propriu-zis. Tot circuitul în jurul masivului durează cam 16-18 zile, cu perioadele de aclimatizare necesare, răul de altitudine fiind singurul inconvenient cu care te poti confrunta, afară de vremea rea. La fel de popular si de spectaculos este si traseul către ABC, în jargonul local, adică Annapurna Base Camp. Nu este tabăra de bază folosită de expeditia lui Herzog care a abordat masivul dinspre N-NV, pe valea lui Miristi Khola (amănunte în cartea lui Herzog Cucerirea Annapurnei). ABC este situată în partea de sud, în “sanctuarul” Annapurnei, o vastă depresiune în inima masivului, unde se ajunge pe valea lui Modi Khola, singura “bresă” în această cetate de piatră si gheată.

Annapurna I, ABC, destinatia excursiei. (foto-autorul)

Mai 2000... În Nepal este perioada premergătoare musonului. După o iarnă uscată, “ciudată” conform standardelor mele, căci în Kathmandu nu ninge si nu se atinge niciodată temperatura înghetului desi sunt circa 1300 m altitudine, de câteva săptămâni a început să mai plouă. Nu foarte mult dar sunt semne că se apropie musonul. Încă nu e prea târziu de mers la munte desi timpul e cam la limită. Dar mai înainte nu s-a putut asa că mă pregătesc de drum. Până-n Pokhara, la circa 200 km vest de Kathmandu, sunt cam 5-6 ore cu autobuzul. Am mai făcut drumul odată astă iarnă asa că nu mai este o noutate. Însă dealurile printre care serpuieste soseaua sunt plăcute vederii (sau revederii). Totul e verde si “musteste” de viată. Adesea, pe malul apei, ai ocazia să vezi o scenă aparte... Grupuri de oameni care adună pietre de râu pe care fie le încarcă, bucată cu bucată (!) în camioane, fie le măruntesc cu ciocanul, transformându-le pe loc în pietris (folosit la construirea sau repararea drumurilor). Cât de greu îsi câstigă unii pâinea zilnică (mă rog, în cazul de fată, orezul)! Trishuli si apoi Seti, râuri bogate cu originea în zăpezile Himalayei, sunt acum tulburi si ceva mai umflate decât erau acum câteva luni, semn că si la munte au început precipitatiile. Iar peste putin timp aproape că-si vor dubla debitul!

De data asta “mi-am permis” să merg cu un autobuz mai confortabil, cu aer conditionat chiar (600 rupii un drum, dublu fată de cât am plătit astă iarnă, dar acum am fost sponsorizat!). La început mi s-a părut un moft. Prin geamurile fumurii afară părea să fie o frumoasă si nevinovată zi de primăvară. Dar sfaturile primite s-au dovedit bine venite. Am oprit să servim micul dejun si de-abia atunci am văzut cum este de fapt afară... o căldură umedă în care respirai ca pestele pe uscat. Asa trebuie să fie în toată partea de sud a tării, în Terai, unde, dacă vrei să vezi elefanti, tigri si rinoceri, trebuie să mergi în lunile de iarnă. Altfel... Cel putin nu e pe gustul meu. Nu-ndrăznesc să mă gândesc cum va fi pe timpul verii aici sau mai la sud, în India.

Pe la 2 si ceva am ajuns în Pokhara. E cel mai mare oras din partea de mijloc a tării, pe malul unui lac foarte mare, Phewa Tal. E mai jos decât Kathmadu-ul, la circa 820 m altitudine dar mult mai umed, cantitatea de precipitatii fiind cam de două ori mai mare. E plăcut să petreci câteva zile aici si să hoinăresti pe dealurile din jur de unde se văd mai bine muntii. De obicei sunt multi turisti, cu avantajele si dezavantajele care decurg de-aici. Planul meu însă era să valorific cât mai bine timpul asa că am evitat să rămân acolo peste noapte. Am luat un taxi până în Phedi (300 rupii, dacă tot n-am plătit autobuzul), cu gândul să urc până-n Dhampus, un sat pe o culme de deal la 1750 m. Văzusem câteva fotografii foarte faine, cu Machhapuchhare reflectat într-un mic lac din sat si mi-am zis că e suficient de frumos ca să merite o noapte petrecută acolo. Zis si făcut. În mai putin de-o jumătate de oră am ajuns în Phedi, pe drumul care continuă până în Naya Pul, pe valea lui Modi Khola (o altă variantă de a urca spre sanctuar, prin Gandruk) si Baglung, pe valea lui Kali Gandaki.

Annapurna I - peretele sudic, în amurg. (foto-autorul)

În Phedi sunt câteva cocioabe, total neinteresant, singurul lucru demn de remarcat fiind poteca pietruită care se vede urcând destul de abrupt prin pădure. Fiind destul de târziu si nestiind cam cât e de mers am pornit imediat după o portie de Snickers. Numai bine, că a început să plouă. Si ce poate fi mai plăcut decât să urci o pantă abruptă si să nu te ude ploaia ci propria transpiratie sub pelerină! Dar mi-am zis că face parte din farmecul drumului si întrucât prin pădure tot nu era nimic de văzut am continuat încetinel. Noroc că n-a plouat prea mult si-am putut renunta la hainele de ploaie. S-a terminat si pădurea si au început să apară case si terenuri cultivate, poteca serpuind în sus printre ele. Deja este Dhampus, fiind singurul sat trecut pe hartă, dar cum la munte satele se întind pe distante mari si culmea dealului nefiind nicicum vizibilă mi-am zis să nu mă bucur prea devreme. Mi-am mai tras sufletul si-am făcut câteva poze. O lumină blândă, poate nu suficientă pentru aparatul meu modest, dar plăcută. Dealurile de un verde proaspăt, ca după ploaie, aerul curat... mult mai fain decât la orice hotel confortabil în Pokhara.

Nu după mult timp am ajuns si-n “centrul” satului, mai bine zis pe culmea pe care o căutam eu, la circa 1750 m. Putin dezamăgit desi nu speram prea tare să văd deja muntii. De-aici, din Dhampus, Machhapuchhare pare la o azvârlitură de băt. Dar tocmai vârful lui pe care vroiam să-l văd era acoperit de nori si asa a rămas cam toată noaptea. La fel Annapurna sud si Hiunchuli. M-am consolat cu gândul că zilele următoare o să mă apropii mai mult si nu se poate să nu fie si soare. Am trecut pe la punctul de control (permisul de acces în zona de conservare este de 1000 rupii, circa 15 $, pe care l-am luat încă din Kathmandu) apoi am căutat un loc de cazare. Nici o problemă căci sunt destule hanuri si turisti putini. Din păcate Dhampus este “renumit” pentru hotii care de multe ori îsi fac de cap, asa că nu e foarte recomandat să stai la cort sau să-ti lasi camera neîncuiată. Lacul după care mă uitam eu, nu era acum decât o baltă amărâtă pe jumătate secată. Probabil are apă mai multă în sezonul ploios dar acum n-arată prea grozav. Am mâncat si-am mai stat afară în speranta că norii se vor mai ridica. M-am conversat putin cu un băiat din Elvetia care venea dinspre Thorung La. Se multumise cu circuitul în jurul masivului si renuntase la ABC pentru că zicea că vremea nu fusese prea bună în ultimele zile. Era într-o vacantă de vreo 6 luni pe care si-o permitea cam la fiecare 2 ani când pleca hai-hui prin lume. Trebuie să recunosc că l-am cam invidiat...

Annapurna sud (stânga, 7273 m) si Hiunchuli (dreapta, 6441 m). Valea lui Modi Khola, satul Tolka, circa 1800 m. (foto - autorul)

Am mers la culcare relativ devreme. M-am trezit de mai multe ori să văd ce mai e pe-afară si pe la 5:30 am iesit să văd răsăritul. Am urcat putin deasupra satului, a fost fain dar nu spectaculos. Senin, dar muntii s-au acoperit destul de repede de o pâclă ce se ridică din văi. Spre vest, dincolo de valea lui Kali Gandaki, am întrezărit pentru scurt timp si silueta lui Dhaulagiri. Întrucât urma o zi destul de lungă pe la 7:30 am plecat. Era deja suficient de cald ca să merg în tricou. Drumul e foarte plăcut printr-o pădure rară si pajisti pe care pasc bivoli si cai. Poteca e foarte clară, e singura de altfel asa că n-ai cum s-o iei în altă directie. Doar înainte de Pothana, următorul sătuc, e o bifurcatie, un drum care coboară spre Khare, undeva pe soseaua Pokhara-Baglung (o altă variantă de acces de altfel). Până-n Pothana, la 1990 m, am făcut cam o oră. Aici e un punct de belvedere frumos către Machhapuchhare care însă era aproape complet acoperit de nori desi aici era soare. Urmează un urcus prin pădure de circa o jumătate de oră până în Deurali, la 2150 m. Aici, surpriză... Annapurna sud si Hiunchuli, pe care pădurea i-a ascuns până cum vederii, strălucesc în soare. Un loc care te îmbie la o mică pauză de ceai, mai ales că până acum a fost de urcat. Câteva hanuri si tarabe pline de suveniruri care mai de care mai colorate contrastează puternic cu albul zăpezii ce acoperă vârfurile. Deurali este situat pe culmea ce desparte valea lui Modi Khola ce duce către sanctuar de valea lui Mardi Khola pe care am mers până acum. Asa că urmează o portiune destul de lungă de coborât pe o potecă pietruită prin pădurea bogată. O lungă bucată de drum am mers cu un băiat din Pokhara, absolvent de geografie care mergea pentru cercetări pe teren, în jurul Annapurnei (a nu stiu câta oară...) asa că timpul s-a scurs foarte repede.


Marius Radu

Partea I | Partea II | Partea III | Partea IV